De Cristina Dogărel mă leagă multe. În primul rând e vecina mea, avem o conexiune fantastică și pasiuni comune – Cristina are Acton Academy, la început de Otopeni, cum vii dinspre Petrești-Pădure/Corbeanca. A fost fascinantă nașterea Acton din perspectiva mea, mă simt și eu o mătușă îndepărtată.

Eu știu cum a început totul. Acum doi ani ne-am strâns 4-5 mame și am visat un altfel de sistem educațional în Corbeanca. Cristina venea cu cea mai multă experiență, e profă de engleză, a avut un centru educațional în București, a locuit în Singapore și Tenerife, unde a făcut homeschooling cu copiii ei.

 

A pornit ideea unei școli altfel pentru că simte că, în România, copiii nu sunt tratați cu respect, răbdare, înțelegere. “E greu să le oferi pe toate acestea. Nu e numai despre părinți, despre mame, copilul ăsta crește, învață.

Cum pot eu să ajut copilul fără să îi spun ce să facă? e întrebarea. „Copilul meu a fost motivul. Voiam aceeași calitate pe care i-o ofeream acasă. Acasă nu e suficient decât la început, cât e copilul mic. Apoi are nevoie de alți copii, are nevoie de o comunitate constantă, în care să existe partea de commitment.”

Vorbind depre fiica ei, mi-a povestit că a încercat varianta de cursuri after-school, dar „nu avea cu acei copii o legătură, o relație, dincolo de orele punctuale de gimnastică, engleză, etc. Ceva ce are o urmare peste o lună, peste un an.”

A căutat mult timp un sistem în care să creadă. „Am dat de Acton în momentul în care aproape renunțasem la ideea de a găsi asta în România. Mi-a scris o prietenă plecată în State că a găsit o școală așa cum îi spuneam eu că trebuie să arate o școală, că poate totuși nu renunț. Eu încercasem în 2013 să fac ceva, dar nu a ieșit. Fusese un centru educațional care trebuia să se transforme într-o școală democratică.

Cristina știa cum gândea ea să fie școala: mică, cu mult accent pe relații, pe proiecte, în care copilul reușește să învețe singur, unde adultul nu trebuie să fie la cârmă – pentru asta avem tehnologie.

Am știut că vreau asta pentru copilul meu și pentru încă 7-8 “nebuni” ca mine. Este diferit, este o rupere de ce înseamnă școala tradițională, nu e pentru toată lumea, poate părea un experiment. E ce trebuie: să facem lucrurile altfel, pentru că, dacă nu, va rămâne cum era. Eu am curajul să fac acest experiment, însă nu știu dacă va funcționa în România.

Experiența mea în educație m-a făcut să caut altceva. Eu m-am făcut profesoară cu targetul să nu fiu la fel ca profesorii mei. Am fost apreciată de copii nu pentru că eram de gașcă și nu făceam nimic, ci pentru că făceam altfel lucrurile. Eu le spuneam că sunt capabili, nu îi „ascultam la lecție”, aveam activități practice, îi puneam să facă ei.

Toată experiența asta m-a dus la a mă întreba cum să îmi pun eu copilul într-o școală în care știu că un alt adult o respectă și o lasă să învețe în ritmul ei, să demonstreze că poate, și, mai ales, să o lase să fie ea cea care conduce.

Dacă vine doamna și îi spune cum e mai bine, copilul își pierde interesul, curiozitatea, luminița din ochi. Fac doar teme, doar ce trebuie, bifează. Sigur că există excepții, există și alte școli care fac project-based, Montessori, chiar și unele tradiționale care au oameni foarte faini și dedicați pe anumite materii, pe anumite grupe de vârste. Dar overall majoritatea urmează materia – majoritatea copiilor nu sunt echipați să aibă încredere ei, în ritmul lor, merg după linia trasată de un adult.

La Acton e invers: Adulții fac tot ce fac înainte să înceapă procesul de învățare: pregătesc mediul, resursele, lucruri interesante, noi și challenging. Dacă nu sunt provocați, copiii repetă aceleași lucruri. E și greu, e și normal. E ca-n parenting, ca-n orice relație interumană. De ce nu se poate să tratăm relațiile dintre copii cu aceeași seriozitate? De ce copiii atunci când se ceartă sau se joacă sau negociază nu au parte de același respect? Mie mi se pare greșit să-i spui copilului „mami, când te faci mare vreau să fii om de succes, să ai capacitatea să negociezi, să îți spui punctul de vedere – dar acum uite cum facem”. Trebuie să experimenteze, să îl lași să greșească.

Învățământul tradițional nu are în centru lucrurile bune pe care le învață copilul, ci greșelile.

Când era profesoară ce le puncta nu era că au greșit o problemă de gramatică, ci cum au revenit după ce au constatat greșeala. „Orice failure la Acton este doar un not there yet. Doar un pas să înveți, să încerci din nou.

În centrul filosofiei Acton este The Hero’s journey – eroii adevărați nu sunt cei care fac totul singuri, nu au ajutoare și care reușesc tot timpul. „Percepția tradițională este că scopul e să iei premiu, să participi la olimpiadă, să ajungi primul. Nu, scopul tău este să devii mai bun decât erai ieri, trecând prin greșeli, lucrând împreună cu alții.

Hero’s  journey nu presupune că ești doar tu, ci ai întotdeauna aliați si ajutoare, care pot fi: ghidul de la Acton, părinții tăi, dar în general, în 90% din cazuri sunt colegii, care nu pot fi toți de aceeași vârstă cu tine. Dacă sunt grupați numai după CNP, pe clase, probabilitatea ca ei să se găsească în aceleași blocaje cu tine la un moment dat și să nu reușești să crești este mare. Diferențele sunt enorme, un copil de 6 ani poate să îl învețe pe unul de 5 să citească. Un copil de 12 ani poate să îl învețe pe altul matematică, dar și să afle cum să fie lider. În viață nu vor fi pe clase, și atunci de ce să nu le dăm șansa să crească în mod natural în cadrul generației lor? De aceea grupele de la Acton sunt mixte, similare cu cele din Montessori: copiii de 4, 5 și 6 ani învață și se joacă împreună; la fel cei de 7-11 ani, cei de 12-15, respectiv cei de 15-18.

 

Acton-ul din București este primul din România, dar urmează altul anul acesta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *