Cred că fiecare dintre noi are câtiva copaci care au însemnat ceva pentru el. M-am pierdut într-o seară pe Pinterest să văd care e semnificația lor, pentru că o conexiune simt de mult, deși nu-s vreo spirituală..

Pentru mine, copacul copilăriei e un vișin din CorbiHood. Nu a rămas decât un ciot din el, pentru că, după un mai foarte ploios acum 3-4 ani, a crăpat, iar creanga pe care o culegeam de atâția ani se apropia la centimetri de acoperișul casei. Din ciotul ala a ieșit însă un lăstar pe care l-am plantat în fundul curții, chiar sunt curioasă dacă se prinde și iese ceva din el. O să-l păstrez no matter what, de amintire.

În ultimii ani tata culegea vișine urcându-se pe casă – o fi el alpinist, dar mie îmi stătea inima de fiecare dată când urca acolo, are și el o vârstă, iar soarele e necruțător în iunie.

Vișinul meu era special! Alături de nucul din fundul curții, era ceva neam corcit, că nu făcea niciodată puieți, nici măcar în perioada în care nu a fost cules ani de zile. Avea vișinele mari și zemoase, cât niște cirese, era deasupra unui recipient din ăla mare de apă care se lăsa vara la soare să încălzească apa din puț. Anyu, bunica mea, mă punea să mă urc pe monstruozitatea aia când eram mică, de acolo culegeam vișinele la găleată – mai mult vară-mea decât eu, care eram o fricoasă.

Acum câțiva ani, l-am chemat pe Marian a lu’ Procuroru’ să îl taie, cu o săptămână înainte să se coacă. Am plâns mult atunci, de jale, de nostalgia copilăriei, de dor de Anyu, de Vera, verișoara mea din Franța. Mirosea toată curtea a suc de vișine, a lemnul ăla parfumat and together with it went my heart. Am păstrat o buturugă, să se descompună elegant la capătul unei parcele de căpșuni.

 

În CorbiHood au rămas doar cei doi aluni și cei patru brazi ce au fost plantați de ai mei când s-a mutat Anyu de la Arad la Corbeanca, să ne crească pe noi, cele trei nepoate.

Copacii au vârsta mea, pentru că bunica a venit la câteva luni după ce m-am născut eu, a treia la rând — de fapt m-a crescut mai mult pe mine aici, verile, căci verișoarele mele plecau vara în Franța la tatăl lor și prin ’96 s-au mutat cu totul. De aluni sunt cea mai atașată, deși nu îi mai culeg – sunt perfecți pentru fiul meu, au înălțimea perfectă cât să se urce și eu să nu fac infarct cand îl văd cocoțat.

Am plantat, of course, alți copaci, cum ar fi cireșul lui Horică, prietenul meu cel mai bun, de la Sibiu.

 

Ar mai fi corcodușii din Măgurele, în care ne jucam când eram copii, pe maidan – și eram ditamai gașca din fața blocului. Mestecenii din curtea gradiniței de la Dubna, din Rusia, unde am stat de la 5 la 7 ani – pe care îi găuream cu briceagul ca să le lingem seva. Aveau gust de morcov, dulce, și țin minte foarte clar textura trunchiului pe limbă.

Duzii care murdăreau aleile din Corbeanca, unde am fost un trimestru la școală, în clasa a II-a.

 

M-am atașat recent de măceșii de pe str. Ogorului, acum vreun an și ceva îi învățam pe copiii de pe străduță să scobească măceșele de sâmburii înnecăcioși și mănânce coaja plină de vitamine — sunt numai bune după ce dă înghețul, zici că-i pastă de măceșe, hecium pecium, cum zice my bff Horea.

 

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are un astfel de copac în viața lui, care îl poate convinge să planteze, pentru că toată această călătorie la asta vreau să invite – să plantăm! Primavara și toamna, oriunde găsim 10 mp liberi — ideal în curtea proprie sau la vreun vecin, ca să se poată îngriji până ajunge la maturitate, 5-15 ani.

 

Când m-am angajat la ViitorPlus, acum 4 luni, primul proiect de care am auzit a fost Plantarea Virtuală de la Adoptă un Copac! Așa m-am “trezit” cu doi baby-stejari pe care să îi plantez la prietena mea Dani, care își dorește o pădure de stejari, așa cum era cea de lângă casa copilăriei ei.

Așa arată, realist, un puiet plantat. Pentru că noi ne așteptam la ditamai copacul. Dar, ca să prindă, trebuie plantat mic-de-tot

 

Avem nevoie de copaci în Corbeanca! Groaza mea cea mai mare este că ne vor construi Centura 2 la nici 1 km de casa mea, deci s-a terminat cu liniștea și curățenia din Corbeanca (oricum relative, stau pe Unirii, trust me!). Ok, se va construi ca în România, va mai dura vreo 10 ani să îi dea drumul, dar it’s gonna happen. Și copacii cresc greu, vă zic, am plantat și eu câtiva la viața mea (curtea mea e plina deja). Cum zice înteleptul:

The best time to plant a tree was 20 years ago. The second best time is now.

Mi-am dorit mult să găsesc proprietarii tuturor terenurilor din sudul comunei, să îi conving să plantăm o centură verde care să ne protejeze. M-au descurajat postările de pe Facebook, nu știu dacă voi găsi pe cineva care să vadă pădurea drept un legacy pentru copiii lui și ai altora. Sau dacă suntem suficient de mulți cât să conteze, ecologia e popular atâta timp cât nu renunți la confortul câștigat cu greu. Puțini go the extra mile, dar e important să fim mulți cu schimbări medii, nu puțini habotnici.

 

Dar nu îmi pierd speranța și dau un call to action către vecinii mei: plantați. Primavara și toamna, cât puteți, unde puteți, luați copiii și explicați-le de ce avem nevoie de copaci, cât timp ia să crească, de ce tăiem doar când nu se mai poate altfel. Un pachet de 7 puieți rezistenți la schimbările climatice din sudul României, ce sunt deja aici, no pressure, găsiți pe site-ul Adoptă un Copac!

Puteți planta asta. Sau orice arbust, arbore, ideal puiet (ca să prindă rădăcini adânci), ideal nu o specie invazivă. Și bucurați-vă de ei. Ei rămân.. o perioadă. Și pământul format. Noi suntem trecători, schimbători, dar ce rămâne după noi? Amintirile în mintea copiilor și copacii (și plasticul, dar asta în alt episod).

 

So, cine plantează cu mine, în acest martie, niște copacii ai vieții? The time is now.

3 thoughts on “Copacii vieții mele

  1. Scrii tare frumos! Dar nu cred ca e o noutate. Noutate e pentru mine ca plang la o postare despre copaci…usor, usor, ne vom trezi cu totii 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *